ÎN JOIA MARE A BUCOVINEI MELE

O dată pe an, în lumea mea de copil, se făcea liniște – o liniște solemnă, împletită cu obiceiurile sătucului de pe deal unde norii se îmbrățișau cu munții, cu legendele despre comori protejate de flăcări și suflete rătăcite care uneori reveneau în casele celor dragi. Pentru ei, de Crăciun se lasă grâu și bob pe masă iar în noaptea de Înviere se aprind lumini. Acolo grindina se alungă cu lumânarea de la Paști, aprinsă pe pragul casei și belșugul gospodăriei se sporește cu crenguțele sfințite aduse de Florii. Pentru toate există o rugăciune și o zi în care nu ai voie să încalci regulile.

Bunica alerga de colo-colo, aruncând din cand în când ochii pe ceas – astăzi mergem la Denii, când citește părintele doisprezece Evanghelii în doisprezece limbi. M-am așezat cuminte pe laița de lângă plită, cu tălpile pe lemnele din ladă, așteptând cu nerăbdare să înceapă ritualul meu preferat. Într-un căpăcel de borcan se topea ușor un capăt de lumânare. Era adusă de la Biserică! Bunica, grăbită, îmi întinde un bețișor cu un capăt înfășurat în vată, ca o făclie în miniatură, râzând domol, îmi repetă repejor cum se mânuiește și se apleacă peste un teanc de cărticele de unde scoate cea mai minunată alcătuire de foi: Prohodul. Astăzi facem repetiție, căci mâine seară, la lumina gălbuie a lumânărilor, vom cânta toți la Sfânta Biserică.
Cu mânuța tremurândă de grijă și emoție, apuc oul fiert, călduț și încep să înșir puncte de ceară pe coaja albă, trăgând din când în când cu ochiul la bunica, pentru a fi sigură că fac cum trebuie. „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase…”, începe să cânte încetișor, cu voce tristă și duioasă, încurajându-mă să cânt cu ea.
Lângă plita încinsă din căsuța cu ferestre mici ce dau spre toloaca pustie se țesea o lume a noastră, o lume cu răspunsuri ce cuprindeau întreaga esență a omenirii. „Așa cum faci în Săptămâna Mare, așa vei avea tot anul”, de aceea este bine să postim și să tragem clopotele – căci doar acum ne este permis să urcăm în clopotniță. Ce loc fascinant! … Să poți privi uriașa limbă de metal, aducătoare de sănătate în familia celui care ține de frânghia roasă de vreme, cum lovește în pereții săi răsunători.
La asfințit, coborâm dealul pe ulița șerpuită, mărginită de case. A plouat ieri, așa că mergem prin livezi, trecând zăvoarele. Din când în când, privim în spate să nu vină dulăii de stână a lui Arseni, că se mai dezleagă „pujlili și sar la picioare”. Se aud lătrând gros și amenințător, în timp ce ne curățăm încălțămintea de iarba cea nouă a anului. Mi-e frică, însă bunica mă asigură că nu vom păți nimic, căci mergem la Biserică și Maica Domnului ne apără.
Porțile cele mari din lemn sculptat sunt larg deschise și ne înfățișează coasta în vârful căreia domnește frumoasă, albă, ca o șoaptă de pace, biserica satului. Urcăm în liniște, făcându-ne cruce din loc în loc, rugându-ne pentru cei ai casei… Din fața bisericii, se vede mărul cel bătrân din livada noastră, loc din care, mângâind zarea cu privirea, trimit mereu o rugăciune către Baba (străbunica Ioana) și bunicul Filip. Ușor, norii cei groși se spulberă și lasă loc cerului roșiatic să ne cuprindă – se trag clopotele.
În fiecare an urc același deal, al păcii pentru mine și ai mei, fără întrebări inutile, fără teamă și fără gânduri apăsătoare. Atunci și acum, Săptămâna Mare lasă loc sufletului să îngenuncheze în lumină pentru a mai urca o treaptă a liniștii.

(Narcisa-Mădălina Basarman, 05.04.2018)